Referinţe critice
Paradoxurile pe care le include în sine poezia Elenei Dulgheru sunt mai multe. Primul dintre ele este acela că, deşi foloseşte fără reticenţă şi respectuoasă, aş zice, forme tradiţionale, tonul, atmosfera şi impresia pe care o lasă sunt ale unei nonşalante contemporaneităţi. De la ritmul de doină sau de baladă şi până la cadenţele de haiku, versul curge prin două albii care se cuprind una într-alta: cea a timpului de totdeauna şi cea a zilei de azi. Un alt paradox, la fel de tulburător, cuprins în aceste versuri este acela că fără să fie o poezie religioasă, ea este una mistică, umbra luminoasă a Paradisului planând peste cuvinte ca o continuă şi subînţeleasă aureolă pe care, doar din când în când, o aluzie culturală sau o referinţă teologică o explicitează cu timiditate. Simbolul secret al peştelui care revine astfel mereu, cu încăpăţânarea de a nu lăsa uitat sensul esenţial, ca şi rugăciunile propriu-zise din ultima secţiune a volumului apar ca o transcriere într-un alfabet mai înalt al celorlalte forme de iubire.
Ana BLANDIANA
Este o carte scrisă parcă la „pragul minunii” şi sub pârga luminii de Sus prin care autoarea ne invită să trecem alături de ea zarea pentru a-i cunoaşte rânduiala poetică. (…) Drumul spre Înalt s-ar mai putea intitula această călătorie iniţiatică prin intermediul poeziei. (…) Cele nouă cicluri ale volumului pot fi privite şi ca nouă trepte spre o nouă naştere în Duh. Precum nouă des-pătimiri sau tot atîtea încercări de eliberare de prisosul lumii.
Liliana URSU
Umbrite de cea de-a 4-a Antinomie („există o cauză primă a lumii – Dumnezeu”), din anatomia „raţiunii pure”, se desprind rădăcinile acestei poezii al cărei fast o leagă deodată de răsăriturile (din Urania, cu ierarhiile cuvenite) şi de apusurile în pământul văzut ca un patrimoniu bine păstrat, din ancestralitate.
Şi cerul şi pământul – o matrice a-tot-integratoare generând, la nesfârşit, metafora şi semnificaţia: „Deodată e totul a fi / Şi se umple văzduhul de mine / Acest zbor, acest rupt Miazăzi…”
F. de Saussure formula, într-una din paginile lingvisticii sale generale: „gândul este pagina, sunetul, contrapagina”, lămurind astfel asupra armoniei organice care fiinţează în acel ţinut inefabil dintre impresie şi expresie.
Această poezie exprimă tocmai indestructibilitatea dintre gândul aşezat foarte şi cuvântul care-l îmbracă pe măsură. Crinii câmpurilor. Ora „pogorârii hlamidelor de purpură pe pământ”.
Această poezie se defineşte în relaţie cu acea „cauză primă” de care am amintit. Ea a absorbit axioma matematică în metaforă.
Ea a dus „cauza primă”, în eonul postmodern, la „ruperea Zării”.
Iar explicaţia o luăm din fulgurările unor lumi îndepărtate – Extremul său Orient care e tocmai sufletul său a cărui energetică se descoperă şi se cucereşte pe respiraţia unor ample poeme ori în esenţa unui haiku. Şi chiar „va opri în loc o stea”, în acest exod către transparenţă, în care „de aur e jertfa Tatălui”; transparenţa dinspre „Alba Poartă a Luminii”. Ca desen şi compoziţional, în acest registru al „corespondenţelor”, poemele amintesc de stampa unui Hokusai.
Poeta a coborât, apoi, în istorie şi cotidian, pe cărarea îngustă a salvării prin artă.
Iar poezia – ca un triunghi pe care îl înghiţi într-o supremă nevoinţă – i-a devenit condiţia de zonă de supravieţuire. Regentată de „Duhul cu putere de Sus / Ca un clopot cu rădăcina în Cer / Ca o ancoră de lumină”.
După zece ani de tăcere („un temps de vivre”), Cuvântul se întoarce, într-un alt timp („un temps pour témoigner de vivre”).
Prin arta „cu totul şi cu totul de aur”, în armonia dialectică, din determinismul în care poeta, în ipostaza şi de stalker contemporan, se nevoieşte pre sine.
Nazaria BUGA
Poeta, ale cărui intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a trăirii veşniciei în clipă (...) Poeta are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu (...) Sunt zone în care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului imagistic nichitian (...) Versul ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai neaşteptate, provoacă permanent la participare.
Florin CARAGIU
Te aştepţi din partea unui critic de film să folosească din plin imaginea, dar poezia Elenei Dulgheru pare să vină din zona unui inefabil care nu acoperă imaginarul evaziv pictural (...) Poeta şi criticul de film par să se despartă aici, poezia ţinând de o dimensiune a sacrului, de un act categoric al artei ca Viaţă. Întâlniri esenţiale şi întrebări esenţiale refac un fel de plasă în care sunt pescuite noduri şi semn.
Monica PATRICHE
Desenele Elenei Dulgheru nu par doar ilustraţii la propriile poeme, de fapt nici nu sunt pe de-a întregul, ci se înfiripă ca alte poeme, exprimate într-un alt limbaj (...) Linia şi litera devin simboluri şi semne, iar de metamorfozele acestea proteice poeta-pictor nu pare deloc străină, chiar dimpotrivă – ştie să le caute, să le găsească, să le confere noi forme şi tîlcuri, dimensiuni şi perspective (...) Lumina, invizibilul făcut vizibil, ludicul, geometria, paradoxul – sunt tot atîtea prezenţe ale desenelor ei, care nu se uită prea uşor.
Vladimir BULAT
O carte semnată şi contrasemnată de Elena Dulgheru, dar aproape nimic despre film! Încă două vocaţii ascunse în spatele istoricului de film… Un dublu debut, pentru o lectură complementară: a cuvintelor prin imagini, a formelor prin versuri, a poeziilor prin desene… Pentru o reîntâlnire şi aşezare a desenelor alături de cuvinte: desenul vis-a-vis de poezie.
Radu IGAZSAG
O recenzie a cărții, semnată de scriitorul și publicistul Dan Stanca, publicată în Ziarul Lumina din 24 septembrie 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu