Recenzie publicată în Ziarul Lumina de marți 24 septembrie 2013
Întrucât
poezia este tema paginii de azi, avem în vedere şi volumul de debut al
Elenei Dulgheru, „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, apărut la
editura Arca Învierii, cu un cuvânt înainte al Lilianei Ursu. Elena
Dulgheru este cunoscută în calitatea ei de filmolog, făcându-se
remarcată încă de acum zece ani prin volumul dedicat lui Andrei
Tarkovski. Apoi a scris despre Kusturica şi Paradjanov, regizori tot ai
universului răsăritean, închipuind chiar o scară a raiului la aceşti
trei cineaşti. Iată că demersul filmologic nu i-a fost de ajuns şi vrea
să-şi atragă cititorii prin propriile versuri. Avem astfel de-a face cu o
lirică de o remarcabilă fineţe, care contrazice tot ce este acum
zgomot. Scrisă fără ostentaţie ori înverşunare, nu este neapărat o
poezie religioasă, deşi sentimentul religios este perceput în carte ca o
infuzie discretă. Nu ştim în ce măsură volumul ei va atrage atenţia
criticilor. Dacă nu va atrage, ar fi un păcat. În poezia aceasta avem
seminţe din care poate creşte mai târziu planta unei noi generaţii
poetice. După anii de convulsii şi negaţii pe care poezia noastră i-a
înregistrat, se cuvine naşterea unei alte generaţii care-l va înlocui pe
„nu“ cu o senină şi blândă afirmaţie. Elena Dulgheru poate fi
vestitorul unei asemenea naşteri. Ea trece zarea făcând trecerea
posibilă şi altora. Aceasta poate fi miza de adâncime a cărţii de faţă.
Ceea ce este personal poate deveni colectiv. Cenuşă e chiar mâna ta,
spune poeta, sugerând astfel o combustie ca prag ultim al iubirii. Şi
sunt numeroase versuri de acest fel care ne aduc aminte de o poezie a
trăirii intense şi a gândului purificat. Prin acest volum, Elena
Dulgheru îşi ia cu brio examenul de admitere într-un univers al
nuanţelor şi peceţilor indelebile. Ea a văzut film ca să se limpezească
pe sine şi apoi din prea multă claritate să se întoarcă spre o
misterioasă obscuritate poetică. Nu este nimic „clar“ în sens de facil
în aceste versuri şi acesta este principalul merit al cărţii. Lecţia lui
Tarkovski a fost pe deplin însuşită. Orizontul se închide pentru cei
nechemaţi şi se deschide pentru cei aleşi. Restul înseamnă vorbe
risipite de vânt ca pleava...