De vorbă cu Marina Tarkovskaia (2004)
Recenzie preluată de pe Cinetipar.blogspot.ro
Cartea Elenei Dulgheru De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski (2004) este al doilea volum apărut în limba română despre celebrul regizor (după Andrei Tarkovski: filmul ca rugăciune al aceleiaşi autoare). Pe lângă interviul cu Marina Tarkovskaia, volumul mai cuprinde cinci povestiri din cartea acesteia Cioburile oglinzii
(o carte în care „fenomenul Tarkovski” este urmărit pe parcursul a
câtorva generaţii), poeziile lui Arseni Tarkovski din filmele fiului său
(Oglinda, Călăuza, Nostalghia),
articolul „Andrei, Cel Întâi Chemat al artei a şaptea”, un tabel
cronologic al vieţii şi o filmografie Andrei Tarkovski (datele tehnice
ale filmelor, premii etc.).
„Fiecare
film regizat de Andrei Tarkovski”, arată Marina Tarkovskaia, „era
primit ca o revelaţie”. Erau vremurile când pentru mărturisirea
credinţei (şi pentru multe alte „atitudini duşmănoase” faţă de „omul
nou” al comunismului) se primeau ani grei de temniţă ori pur şi simplu
un glonţ în ceafă. Tarkovski, deşi nu vorbea niciodată pe platourile de
filmare (şi foarte rar în particular) pe teme religioase, reuşea să facă
filme extrem de bogate în conotaţii despre problemele spirituale ale
omului, despre nenumăratele contradicţii ale sufletului omenesc şi
căutarea căii drepte în viaţă. Peste ani, după moartea sa (în decembrie
1986), „mitul Tarkovski” e încă viu. Sora regizorului avea să fie un PR
autorizat al acestui regizor nepereche. A călătorit în toată lumea cu
filmele sale, a scris cărţi, a dat interviuri. Îşi aminteşte, între
altele, de mini-stagiunile dedicate lui Andrei Tarkovski în Germania
(când entuziasmul receptării a topit proverbiala răceală a nemţilor) şi
din Chile (unde organizatorii au pregătit o pancartă pe care au scris:
TARKOVSKI TRĂIEŞTE!).
A
apărut însă şi o „ofensiva anti-Tarkovski” a criticilor de film din
Rusia şi nu numai: „Această tendinţă a culturii noastre, a literaturii,
din muzica uşoară, din televiziune, din mass-media, toată această
avalanşă de vulgaritate şi de cinism prăbuşită peste noi nu poate să nu
se răsfrângă şi asupra culturii majore, asupra filmului şi, în
particular, asupra atitudinii faţă de Tarkovski”, comentează Marina
Tarkovskaia. „Oamenii de asfalt”, mai spune ea, „nu se pot apropia de un
ideal spiritual, ca acela al lui Andrei”. Da şi nu. E drept că
„asfaltul” tinde să atrofieze simţul omului pentru natură, pentru acele
valenţe tainice, mistice din cultura accesată de Tarkovski, însă nu
orice „om de asfalt” este insensibil la poetica tarkovskiană, după cum
nu orice om „de la ţară” (ori care a crescut într-o casă, nu la bloc)
este automat şi necondiţionat un fan al filmelor sale. Receptarea
„poeticii sacrului” din opera lui Tarkovski presupune, se ştie, o
minimă aşezare duhovnicească – asumată, conştientă – în Biserică sau cel
puţin o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică,
filosofică şi o curiozitate intelectuală faţă de cultura lumii (dar mai
ales o râvnă pentru cultura inimii), la care cineastul face nenumărate
referinţe. Iar aceste condiţii le poate îndeplini – chiar dacă indirect –
şi „omul de asfalt”.
Poate
avea urmaşi spirituali în cinema Andrei Tarkovski? – îşi întreabă Elena
Dulgheru interlocutoarea. Modul de supravieţuire în lumea filmului –
explică sora cineastului – este exacerbat mercantil: „Timpurile de acum
din Rusia şi din întreaga lume sunt
dominate de bani, numai de bani.” Prin urmare, Tarkovski nu mai are
urmaşi: „A fost Kaidanovski, care din nefericire a murit foarte
devreme.” Se referă la actorul Alexander Kaidanovski, neuitata Călăuză.
Ar mai fi, în cinematograful contemporan, Alexander Sokurov, însă „şi el
îşi are calea lui proprie”.
Capitolul
„Andrei Tarkovski – Cel Întâi Chemat al artei a şaptea” trece în
revistă cugetările şi convingerile regizorului despre enorma
responsabilitate a artistului şi „arta păcătoasă” – un „gând sacrileg”
determinat de criza culturală a ultimului veac. Ultimul sfert de veac XX
îi permite artistului să se poate dispensa de orice reper spiritual,
să-şi privească talentul ca pe o proprietate a sa, să considere că
talentul nu îl obligă la nimic. De unde şi lipsa de spiritualitate din
arta contemporană: „Arta – afirmă Tarkovski în celebrul său Cuvânt despre Apocalipsă, rostit de cineast cu doi ani înainte de a muri, în biserica londoneză St. James – se
transformă fie într-o căutare formală, fie într-un produs comercial,
iar cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii.”
* * *
Îi mulțumim domnului Marian Rădulescu pentru atenția pasionată și constantă cu care urmărește și promovează cărțile de cinema ale Editurii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu