Silviu Man despre ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”. O recenzie din 2009

Tarkovski - Filmul ca rugăciune

Scris de Silviu Man • 14 July 2009
Recenzie preluată de pe bookblog.ro

Dacă ar fi să expediem în câteva rânduri cartea "Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski" , am trebui să spunem măcar că Elena Dulgheru a reuşit nu o monografie costelivă (aşa cum cred mulţi că trebuie discutată arta), ci o operă cu o structură simfonică, care se deschide cu o scurtă biografie a regizorului, lipsită de picanterii şi indiscreţii, în care se pun în valoare mai cu seamă detaliile relevante pentru opera lui Tarkovski (lupta cu frigul şi foamea a Mariei Ivanovna Vişniakova - mama sa, şi izolarea de viaţa publică pentru zeci de ani a poetului Arseni Aleksandrovici Tarkovski, tatăl său; chinul montajului la filmul Oglinda; cunoscuta luptă cu autorităţile sovietice, de aproape un deceniu, pentru filmul Andrei Rubliov etc.). Biografia este urmată de partea cea mai consistentă a volumului - anume analiza elementelor care compun sacrul din opera tarkovskiană : spaţiul (cu remarcabila nuanţare a motivului casei), timpul, motivul christic (cuprinzând studiul elementelor naturii şi animalelor-simbol, chipul femeii şi al copilului etc.).


Epilogul este urmat de o "addenda" cuprinzând detalii de culise din conflictul mai sus menţionat privind soarta lui Rubliov, o conferinţă despre Apocalipsă, rostită de regizor în 1984 la Londra, o excelentă traducere, semnată de autoare, din poeziile lui Arseni Tarkovski introduse în filmele fiului său, încheind cu un mic grupaj de opinii ale spectactorilor, prilej pentru adevărate uimiri (cum altfel se poate numi starea pe care o încerci când afli că o spectatoare, maistru la o uzină din Novosibirsk (!) i-a scris lui Tarkovski, după ce a văzut de patru ori Oglinda, următoarele cuvinte, care fac mai mult decât toate tratatele despre rolul artei în societate: "Pentru prima dată în viaţa mea, filmul a devenit o realitate, iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el.")

Dincolo, însă, de această descriere frustă a volumului, prima întrebare pe care ne-o punem este: în ce fel trebuie să priveşti filmele/capodoperele lui Tarkovski pentru a le pătrunde sensurile? Cu alte cuvinte, cum priveşti însăşi privirea artistului? Aici, la primul obstacol al înţelegerii, trebuie să lepezi haina de critic şi să o îmbraci pe aceea de martor. Şi asta pentru că nu poţi sta băţos şi rumega doct şi absent concepte de tehnică sau simbolistică a imaginii când pe ecran ţi se arată Zona din Călăuza sau visele din Copilăria lui Ivan. Pentru a începe să înţelegi filmele acestui uriaş rus, nu trebuie să dai asaltul cu teorii, ci trebuie să ştii să te laşi cucerit. Tarkovski nu face filme din idee, ci din durere, iar adevărurile din filmele lui nu se lasă uşor capturate, ci emană tainic. Iată de ce îţi trebuie auz bun şi văz limpede, neobosite de păreri gata mestecate. Auz şi văz. Şi mirare.

Auz, văz şi mirare are din plin autoarea. Şi mai are şi o foarte bună pregătire teoretică, pe care nu o foloseşte ca unitate supremă de măsură. Şi talent literar, pe care nu-l consumă mai mult decât e nevoie. Însă toate aceste calităţi nu sunt suficiente pentru a scrie o carte precum cea de faţă. Mai este nevoie şi de un alt ingredient, cu adevărat rarissim în critica de la noi: simţul inefabilului. Elena Dulgheru ştie bine liniile de forţă ale cinematografiei tarkovskiene, dar nu le îngroaşă, nu le disecă, ci doar le urmăreşte atent, parcă spre a nu le perturba cu prezenţa. Cartea domniei sale este, poate, cea mai delicată (oricât de straniu ar părea acest adjectiv!) hermeneutică a operei vreunui cineast. Delicată datorită artei cu care lasă loc de mister când vorbeşte despre opera a cărei sursă şi materie primă este misterul şi despre omul cel viu din spatele camerei :

"Ne apropiem astfel de aspectul central al stilisticii limbajului cinematografic tarkovskian: capacitatea de a reda pe peliculă «materia îndumnezeită» şi de a suprinde profilului sacru al persoanei, de a găsi, prin imaginea filmică - ca să-l parafrazăm pe Uspensky - expresia vizuală a transfigurării". (subl. mele, S.M.)

Elena Dulgheru nu "s-a agăţat" de operă, nu a avut ambiţii de critic care ţine morţiş să se facă remarcat prin învecinarea cu un artist ce a făcut istorie, nu a încearcat să tragă în toate părţile de obiectul analizei sale pentru a corespunde unei grile de interpretare dinainte stabilite. A ascultat vocile interioare ale operei şi le-a descris tandru şi cu meşteşug. La Andrei Tarkovski mai mult ca la orice alt regizor de film, forma este îngemănată cu conţinutul, aşadar munca autoarei nu a fost o muncă de sondare, de spargere a nivelurilor "inferioare" ale operei pentru a avea acces la cele "superioare", ci de a pune în lumina corectă opera, care astfel se mărturiseşte singură:

"Rafale neaşteptate de vânt brăzdează toposul casei din OGLINDA, ori pe acela neprimitor al Zonei; vântul pornit din senin trădează întotdeauna prezenţa - binecuvântătoare sau ameninţătoare - a divinului, în imediata vecinătate a fiinţei: invizibilul parcă de-abia se abţine să nu irumpă în epifanie!"

Dacă Ortega y Gasset scria că "Am înţeles sau explicat un fenomen când i-am descoperit expresia foronomică, formula de mişcare", putem spune că Dulgheru a intrat în lumea tarkovskiană pătrunzând în Timpul operei, Timp meditativ, sediu principal al tainelor zugrăvite de artist. Rezultă de aici, şi poate părea paradoxal, o interpretare care se impune de la sine, a cărei forţă constă nu în suma şi greutatea argumentelor, ci mai aleg în fineţea contactului exegetic - contact care are loc nu numai prin idee, ci mai ales prin intuiţie, adică printr-o inteligenţă de esenţă supraraţională. O lucrare precisă, ferită de ispitele dogmatismului. Îmi vine chiar să spun că orice alt tip de studiu, concurent cu Tarkovski - Filmul ca rugăciune ar avea ca rezultat un portret ne-real al regizorului rus, sau dacă nu ne-real, cel puţin incomplet.

Asumându-şi discret rolul de călăuză prin universul "Călăuzei", Elena Dulgheru a reuşit nu numai o carte despre arta filmului, dar şi o carte despre sufletul omului, aşa cum se reflectă el în poligonul de minuni care este Cinema-ul, prin ochii pătrunzători şi trişti ai lui Andrei Tarkovski - cel iubit de muze, de oameni şi de îngeri, numai de birocraţii sovietici nu. După lecturarea volumului, se impune fără îndoială (re)vizionarea filmelor "omologului lui Dostoievski din domeniul artei a şaptea". În linişte, poate chiar în singurătate, fără suc şi fără popcorn.

*     *     *
Îi mulțumim domnului Silviu Man pentru cea mai subtilă, completă și simpatetică recenzie a cărții!