Ultimele exemplare ale cărții Tarkovski. Filmul ca rugăciune pot fi cumpărate de la Librăriile Sophia și Eminescu din București.

Dan Stanca despre ”Pentru trecerea zării și alte poeme”

Recenzie publicată în Ziarul Lumina de marți 24 septembrie 2013

Întrucât poezia este tema paginii de azi, avem în vedere şi volumul de debut al Elenei Dulgheru, „Pentru trecerea zării şi alte poeme“, apărut la editura Arca Învierii, cu un cuvânt înainte al Lilianei Ursu. Elena Dulgheru este cunoscută în calitatea ei de filmolog, făcându-se remarcată încă de acum zece ani prin volumul dedicat lui Andrei Tarkovski. Apoi a scris despre Kusturica şi Paradjanov, regizori tot ai universului răsăritean, închipuind chiar o scară a raiului la aceşti trei cineaşti. Iată că demersul filmologic nu i-a fost de ajuns şi vrea să-şi atragă cititorii prin propriile versuri. Avem astfel de-a face cu o lirică de o remarcabilă fineţe, care contrazice tot ce este acum zgomot. Scrisă fără ostentaţie ori înverşunare, nu este neapărat o poezie religioasă, deşi sentimentul religios este perceput în carte ca o infuzie discretă. Nu ştim în ce măsură volumul ei va atrage atenţia criticilor. Dacă nu va atrage, ar fi un păcat. În poezia aceasta avem seminţe din care poate creşte mai târziu planta unei noi generaţii poetice. După anii de convulsii şi negaţii pe care poezia noastră i-a înregistrat, se cuvine naşterea unei alte generaţii care-l va înlocui pe „nu“ cu o senină şi blândă afirmaţie. Elena Dulgheru poate fi vestitorul unei asemenea naşteri. Ea trece zarea făcând trecerea posibilă şi altora. Aceasta poate fi miza de adâncime a cărţii de faţă.

Ceea ce este personal poate deveni colectiv. Cenuşă e chiar mâna ta, spune poeta, sugerând astfel o combustie ca prag ultim al iubirii. Şi sunt numeroase versuri de acest fel care ne aduc aminte de o poezie a trăirii intense şi a gândului purificat. Prin acest volum, Elena Dulgheru îşi ia cu brio examenul de admitere într-un univers al nuanţelor şi peceţilor indelebile. Ea a văzut film ca să se limpezească pe sine şi apoi din prea multă claritate să se întoarcă spre o misterioasă obscuritate poetică. Nu este nimic „clar“ în sens de facil în aceste versuri şi acesta este principalul merit al cărţii. Lecţia lui Tarkovski a fost pe deplin însuşită. Orizontul se închide pentru cei nechemaţi şi se deschide pentru cei aleşi. Restul înseamnă vorbe risipite de vânt ca pleava...

Marian Rădulescu comments Elena Dulgheru's book "Tarkovsky. Film as a Prayer"

From the blog The One-Line Review Presents
Posted on May 11, 2009
 
The substantial book by Elena Dulgheru (Andrei Tarkovski - Filmul ca rugăciune) has a whole chapter dedicated to the way the Russian film director approaches the recurrent theme of hominess. The chapter is called „The Taboric space of the home”. The main theme in Stalker is the epiphany of experiencing the Sacredness. Yet, this is no easy task – even more so in our multicultural age - to speak about the Sacredness, about its topography and about „the place where man meets God” (Which God? Which meeting?).

In the Christian tradition, according to the Gospel, The Mount Tabor represents, doesn’t it, the place where Christ has revealed himself to his Apostles (Peter, James and John) as well as to the Just of the „Old Covenant” (Moses and Elijah) – the presence of the latter ones signifying the continuity between the two "paradigms". The above mentioned episode is also called Transfiguration – the place where man feels like shouting (as in Goethe’s Faust: "Verweille doch! Du bist so schön!" / "I say to the moment: Stay now! You are so beautiful!". At that very moment, frightened and speechless, Peter will have said to Jesus: „Let us build three huts; one for you and one for Moses and one for Elijah” while Jesus, according to the Gospel, „was transfigured before them, and his face shone like the sun, and his garments became white as light”

As Elena Dulgheru points to it, The Stalker himself says something similar on the threshold of the Room (where none of them enters), planning – as he possibly would every time when he got to that point – to move there with his wife and his cripple daughter: “How good it feels to be here! It is so quiet! Nobody can harm us here!” Why particularly there? Because there is one’s true home, where people’s badness is harmless and no one can harm you. Where is people’s badness harmless? Wherever God’s blessing has been laid down, and humility (word that comes from humus = clay, in Latin) has conquered vain glory. But suddenly, the Stalker adds: “No one lives and cannot possibly live in the Zone”. Therefore, the Zone (being understood as a Taboric space) is the very place which man’s impoverished heart has always longed for. It is the place where everything comes true and even wonders happen if you “concentrate and recollect your life”, because “when someone secretly recalls what he has lived through, he becomes a better person.” “Our moods, our thoughts, our emotions, our feelings can bring about change here.” – says the Stalker. All one has to do is wait – as in Waiting for Godot, for example – and obey the complicated system of traps in the Zone, which “demands respect, otherwise it will punish you”. Here is where the circle closes in order to form another one, full of forever new variables and mysteries. For what exactly one should ask for? What exactly one should wait for? Yet, do we still feel like wanting something, anything for that matter? Are we still ready to sacrifice our vain whims? The Writer (as well as The Professor) does not wait for anybody or anything, he does not want anything at all – nobody does – and does not hope for anything. "Nobody has faith anymore, not just these two" – says the Stalker to his wife, once he returns home, exhausted and almost sick. Yet, his bitterness does not prevent him from going back to the same mysterious place, again and again: the Zone, the Tabor, the Grail.

Another paradox: no one has faith any more, nothing has been left but trivial “curiosities” and selfish expectations – The Writer hopes to find his lost inspiration, while The Professor tries to blow up the Room where wishes come true for what will happen “when everyone believes in this famous room? When they all scramble for it? It’s just a question of time! If not today, then tomorrow, and not dozens of them, but thousands! All those uncrowned emperors, grand inquisitors, führers and such benefactors to humanity! Not for money, or for inspiration, but to remodel the world!...”. Still, the Stalker cannot help bringing new “clients” to the Zone, people who’ve got no other hope left. A certain change has happened though – the episode in the bar scene (at the end of their existential odyssey) speaks well in this respect: the Writer is smoking absent-mindedly (as if he was in deep thinking), while the Professor looks confused (as if he, too, was trying to figure out the mystery of this capricious and incomprehensible place, the mystery of this “holy fool” who seems determined to have faith when there is hardly anything left to believe in, when everything seems – like in an absurdist drama – an enormous prison.

11 May 2009 20:59 

 

  *     *    *

Can there be a movie sequence or even a whole movie that will leave – more than others – deep traces in the memory of cinema-goers? Is there such a movie that will stay for ever green? There must be quite a few of them, that’s for sure. One is definitely the SF movie (with or without inverted commas) Stalker by Andrei Tarkovski. Both Tarkovski’s fans (some of them even adore him) and those ones still unfamiliar with (or put off by) his vision can testify to this. To be honest, it is not that easy to like Tarkovski when your mindset has been invaded by clichés and schemes which form the recipe of any blockbuster: action, fun, violence, hope, nudity, sex, happy ending.

Is Stalker a genuine SF movie? It is, but only with due respect to Dostoievsky’s words: „Fiction and reality are one and the same thing. Without reality there is no fiction.” The kind of fiction we find in Stalker is of the same nature with the fiction Nicolae Steinhardt (http://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt) uses in his The Happiness Diary: one that „does not delude, does not lead to obscure lands of illusion, and is not a mere change of décor – the fiction of faith. That does not deny reality, but transcends it; that does not have to get out of the yellow room in order to leave it; that is not fiction after all, because it does not entertain the mind with a bunch (a human comedy) of other virtual– yet unessential – worlds, but rather makes it concentrate upon reality; which does not exclude science, but transfigures the world and the individual. ”

So, why be this particular film then? Mainly because nowhere else but in Tarkovski’s works (and arguably in Bergamn’s Nattvardsgästerna / Winter Light, Såsom i en spegel / Through a Glass Darkly, Tystnaden / The Silence or in Bunuel’s Nazarin and Viridiana, in some of Antonioni’s films) – and particularly in Stalker – does modern man’s inability to believe (transfiguring the world) and confess (transfiguring himself) hurt is such proportions. But confession is closely related to faith, and (post)modern man living in the glorious age of general deconstruction has increased his scepticism and believes, like the Writer, that "Conscience, remorse, are merely products of the brain...Who told you there is something going on here? Have you ever seen anybody leaving this place happy?” The whole odyssey towards Tarkovsky's Zone in order to pursue happiness is but a (failed) preparation for the most important moment in a man's life. The moment when he has to say nothing, he has to do nothing but concentrate and remember his own life, for "when one remembers his life, one becomes a better person". Perhaps this is the "clue" to Tarkovsky's charade: once we have reached (together with the Writer and the Professor) the threshold of the Room where, as they say, "the most powerful, tormenting and sincere desire becomes true", the Stalker makes us face the unavoidable question: Who am I? How would I react if a "stalker" (a guide) whom I incessantly suspect of hypocrisy (and whom I had imagined as looking completely different - „leather stockings, an impressive black leather suit, the looks of a dragon”) told me: „You only need to have faith!”? Would I be ready or would I resign, like the Writer does, and whose pride makes him say: “I’ll hardly be a better person if I start remembering my life….And don’t you see how shameful that is? To abase oneself, to grovel, to pray?” Or would I call for extreme measures (like the Professor does, who has prepared – not his soul, but rather a 20 kilotons bombs – in order to blow up “this famous place” for he cannot sleep easy in his bed as long as “this ulcer is open to any scumbag”. The place which “does not bring happiness to anyone” will not be blown up because of the Stalker, the “hypocritical worm” (called by the Writer “simply defective”), who – among bitter tears – tells the Writer and the Professor (but only them?): “Nobody has anything left in this world any more. This is the only place you can come to, if you’ve nothing else to hope for…That’s why you came! So, why are you destroying…faith?”

What exactly is, after all, the Zone (or “the yellow room”, as Steinhardt put it)? Tarkovski provides the answer, in his book, Le temps scellé: „The Zone does not mean anything, at least it does not mean anything more than what one can find in my films. The Zone is the Zone. The Zone is life, and the man who lives it either crushes or saves himself. It’s all up to the way one feels his own dignity and ability in discerning what is essential from what isn’t.” If Tarkovski is right, we do need – more than ever – such a Stalker (a guide) to help us transform into a dream the dirt we have filled our souls with, a guide to help us discern – in this very age of excessive zapping and claiming of all freedoms – what is really essential from what isn’t.

11 May 2009 21:00

Marian Rădulescu despre ”De vorbă cu Marina Tarkovskaia”. O recenzie din 2009

De vorbă cu Marina Tarkovskaia (2004)

Recenzie preluată de pe Cinetipar.blogspot.ro

Cartea Elenei Dulgheru De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski (2004) este al doilea volum apărut în limba română despre celebrul regizor (după Andrei Tarkovski: filmul ca rugăciune al aceleiaşi autoare). Pe lângă interviul cu Marina Tarkovskaia, volumul mai cuprinde cinci povestiri din cartea acesteia Cioburile oglinzii (o carte în care „fenomenul Tarkovski” este urmărit pe parcursul a câtorva generaţii), poeziile lui Arseni Tarkovski din filmele fiului său (Oglinda, Călăuza, Nostalghia), articolul „Andrei, Cel Întâi Chemat al artei a şaptea”, un tabel cronologic al vieţii şi o filmografie Andrei Tarkovski (datele tehnice ale filmelor, premii etc.). 

„Fiecare film regizat de Andrei Tarkovski”, arată Marina Tarkovskaia, „era primit ca o revelaţie”. Erau vremurile când pentru mărturisirea credinţei (şi pentru multe alte „atitudini duşmănoase” faţă de „omul nou” al comunismului) se primeau ani grei de temniţă ori pur şi simplu un glonţ în ceafă. Tarkovski, deşi nu vorbea niciodată pe platourile de filmare (şi foarte rar în particular) pe teme religioase, reuşea să facă filme extrem de bogate în conotaţii despre problemele spirituale ale omului, despre nenumăratele contradicţii ale sufletului omenesc şi căutarea căii drepte în viaţă. Peste ani, după moartea sa (în decembrie 1986), „mitul Tarkovski” e încă viu. Sora regizorului avea să fie un PR autorizat al acestui regizor nepereche. A călătorit în toată lumea cu filmele sale, a scris cărţi, a dat interviuri. Îşi aminteşte, între altele, de mini-stagiunile dedicate lui Andrei Tarkovski în Germania (când entuziasmul receptării a topit proverbiala răceală a nemţilor) şi din Chile (unde organizatorii au pregătit o pancartă pe care au scris: TARKOVSKI TRĂIEŞTE!).

A apărut însă şi o „ofensiva anti-Tarkovski” a criticilor de film din Rusia şi nu numai: „Această tendinţă a culturii noastre, a literaturii, din muzica uşoară, din televiziune, din mass-media, toată această avalanşă de vulgaritate şi de cinism prăbuşită peste noi nu poate să nu se răsfrângă şi asupra culturii majore, asupra filmului şi, în particular, asupra atitudinii faţă de Tarkovski”, comentează Marina Tarkovskaia. „Oamenii de asfalt”, mai spune ea, „nu se pot apropia de un ideal spiritual, ca acela al lui Andrei”. Da şi nu. E drept că „asfaltul” tinde să atrofieze simţul omului pentru natură, pentru acele valenţe tainice, mistice din cultura accesată de Tarkovski, însă nu orice „om de asfalt” este insensibil la poetica tarkovskiană, după cum nu orice om „de la ţară” (ori care a crescut într-o casă, nu la bloc) este automat şi necondiţionat un fan al filmelor sale. Receptarea „poeticii sacrului” din opera lui Tarkovski presupune, se ştie, o minimă aşezare duhovnicească – asumată, conştientă – în Biserică sau cel puţin o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică, filosofică şi o curiozitate intelectuală faţă de cultura lumii (dar mai ales o râvnă pentru cultura inimii), la care cineastul face nenumărate referinţe. Iar aceste condiţii le poate îndeplini – chiar dacă indirect – şi „omul de asfalt”. 

Poate avea urmaşi spirituali în cinema Andrei Tarkovski? – îşi întreabă Elena Dulgheru interlocutoarea. Modul de supravieţuire în lumea filmului – explică sora cineastului – este exacerbat mercantil: „Timpurile de acum din Rusia şi din întreaga lume sunt dominate de bani, numai de bani.” Prin urmare, Tarkovski nu mai are urmaşi: „A fost Kaidanovski, care din nefericire a murit foarte devreme.” Se referă la actorul Alexander Kaidanovski, neuitata Călăuză. Ar mai fi, în cinematograful contemporan, Alexander Sokurov, însă „şi el îşi are calea lui proprie”. 

Capitolul „Andrei Tarkovski – Cel Întâi Chemat al artei a şaptea” trece în revistă cugetările şi convingerile regizorului despre enorma responsabilitate a artistului şi „arta păcătoasă” – un „gând sacrileg” determinat de criza culturală a ultimului veac. Ultimul sfert de veac XX îi permite artistului să se poate dispensa de orice reper spiritual, să-şi privească talentul ca pe o proprietate a sa, să considere că talentul nu îl obligă la nimic. De unde şi lipsa de spiritualitate din arta contemporană: „Arta – afirmă Tarkovski în celebrul său Cuvânt despre Apocalipsă, rostit de cineast cu doi ani înainte de a muri, în biserica londoneză St. James – se transformă fie într-o căutare formală, fie într-un produs comercial, iar cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii.”

Ultimele rânduri ale cărţii punctează jocul secund al cinematografului tarkovskian şi moştenirea sa duhovnicească: „Desigur că cineaşti căutători ai reîntâlnirii cu Dumnezeu au mai existat, chiar dacă pot fi cu greu număraţi pe degetele unei mâini. Dar abia la Tarkovski se poate vorbi coerent de un cinematograf mărturisitor, înscris într-o poetică a sacrului bine definită. Şi, dacă există şi astăzi artişti care încearcă să recupereze dimensiunea filocalică a meşteşugului lor – sfinţenia, aceştia trebuie să înceapă cu sfinţirea gândului şi a gestului, prin cercetarea izvorului filocaliei, trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.” 

*     *     *
Îi mulțumim domnului Marian Rădulescu pentru atenția pasionată și constantă cu care urmărește și promovează cărțile de cinema ale Editurii! 

Marian Rădulescu despre ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”. O recenzie din 2009

Tarkovski: filmul ca rugăciune (2004)

Recenzie preluată de pe Cinetipar.blogspot.ro

Receptarea studiului Tarkovski: filmul ca rugăciune (prima ediţie în 2001 – Premiul „George Littera” al Uniunii Cineaştilor din România pentru carte de film; ediţia a II-a în 2002) presupune, din partea cititorului neiniţiat în teologie, o minimă aşezare duhovnicească în Biserică, o familiarizare cu terminologia iconografică, filosofică. Din partea cititorilor mai avizaţi în domeniul teologic, se cere o deschidere spre lume şi o lipsă de complexe faţă de cultură. Desconsiderarea reciprocă dintre facultăţile de artă şi institutele teologice ar putea fi – afirmă autoarea monografiei, Elena Dulgheru – pricina pentru care mulţi artişti continuă să vadă în Tarkovski exclusiv un meşteşugar priceput (dar nu un artist-profet, un artist-slujitor ce-şi îndreaptă publicul mai degrabă către Liturghie decât către sala de cinema), după cum mulţi teologi se sperie de prezenţa „lumescului” şi de încifrarea simbolică (derutantă, copleşitoare, apăsătoare) din opera sa. În „Epilogul” cărţii, autoarea se întreabă retoric dacă nu cumva însuşi refuzul teologiei de a cunoaşte limbajele lumii este cauza autoizolării sale de azi: „Oare nu desconsiderarea lumescului şi ignorarea scânteii divine din semeni şi din activităţile laice amplifică sciziunea progresivă dintre Biserică şi societate?” 

Artist situat undeva „la mijloc între Biserică şi societate”, Andrei Tarkovski învaţă din şi dialoghează cu „înţelepciunea lumii” (pe care o regăseşte anemică prin cinemateci, în schimb bogată şi densă în natură, biblioteci, muzee) îndreptându-şi publicul spre „sfera sacrului, a religiosului şi chiar a Bisericii”. De aceea, Elena Dulgheru optează pentru o abordare din perspectivă filosofică şi religioasă, „mult mai fecundă şi mai în spiritul operei, decât una strict cinematografică”. Fără a ignora nici elementele ce ţin de limbajul filmic, autoarea îşi propune să îl studieze pe regizor din direcţia acelor „diagonale ale spiritului care îl articulează şi îi definesc întregul operei”. Care sunt acele diagonale? În primul rând regizorii-creatori de „universuri artistice, mitologii şi lumi în sensul cel mai larg şi mai profund pe care poate să-l ofere puterea demiurgică artei”: Bresson, Vigo, Dreyer, Dovjenko, Buñuel, Kurosawa, Antonioni, Paradjanov, Abuladze, Bergman, Fellini, Mizoguchi. Apoi ar fi iconografia bizantină (a cărei „patrie” nu este muzeul, ci cadrul eclezial şi liturgic), pictura (Leonardo, Breughel, Rembrandt, Dürer, Piero della Francesca, pictura olandeză din secolul al XVII-lea) şi muzica (J. S. Bach, Pergolesi, Mozart, Purcell, Wagner, Ravel, Beethoven, dar şi universul muzicii electronice a lui Eduard Artemiev).

„În ce măsură este sacrul reprezentabil în artă şi în ritualul religios?” – se întreabă recurent Elena Dulgheru, amintind că ambele (artă şi religie – „două feţe ale aceleiaşi monede”, spune Tarkovski) se folosesc de simboluri, extinzându-le registrul fiinţial, de la „simplu semn stilistic ori gestual, la purtătorul unei vieţi superioare”. Simbolismul tarkovskian nu are însă un sens occidental (nu poate fi transpus în cuvinte decât pierzând mult), fiind mai predispus la contemplaţie, ca „poartă spre transcendent”. Astfel, filmele sale se constituie într-o „reafirmare a mesajului creştin cu mijloacele esteticii orientale”. Rezultatul: o „reîmbrăţişare – nu ecumenistă, ci în duh – a Orientului cu Occidentul”, o mobilare a spaţiului „necuvintelor” din spiritul omenesc şi divin, aşa cum se regăseşte el în icoana bizantină, în pictura alegorică. Cât despre „timpul din cadru”, el este la Tarkovski – folosind terminologia blagiană – o „poartă spre metafora revelatorie”. Ceea ce vedem „nu este epuizat de imaginea vizuală, ci face aluzie la altceva care se întinde nesfârşit de mult în afara cadrului”. De altfel, Tarkovski n-a fost niciodată adeptul artei explicite, denotative, adresată intelectului, considerând că „tendenţiozitatea şi introducerea vederilor ideologice sunt dăunătoare din capul locului”, căci „procedeele folosite de artist trebuie să rămână neobservate”. 

Un loc important în studiul Elenei Dulgheru îl reprezintă analiza arhetipurilor (modele prime, idealuri ale obiectelor sensibile) din opera lui Tarkovski: casa, timpul, motivul hristic, chipul femeii şi al copilului, bestiarul (calul, câinele, pasărea), cele patru elemente primordiale (pământul, apa, aerul, focul) etc. 

Casa – interioritate fericită, maternă, părintească, leagăn din copilărie (Solaris, Oglinda), coloană vertebrală a tradiţiei (Solaris), obiect al ofrandei (Sacrificiul) – este un teritoriul al siguranţei; lipsa casei (în Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov) aminteşte că „omul nu are casă pe pământ”. Un subcapitol se intitulează chiar „Locuinţa taborică”, pe baza replicii Călăuzei, care – pe când se află, alături de Scriitor şi Profesor în faţa Camerei Dorinţelor (unde nici unul dintre ei nu va intra) – exclamă asemenea lui Apostolului Petru pe Muntele Taborului: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!” De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. 

Potrivit aceleiaşi terminologii blagiene, timpul este „havuz” (orientat spre viitor, în Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris), „cascadă” a căutării originilor uitate (în Solaris), a pocăinţei (Călăuza) şi a aşteptării (Nostalghia), a memoriei (Oglinda) şi, în fine, a escaton-ului sau al „lucrurilor de pe urmă” (Sacrificiul). 

Comentarea motivului hristic impune apelul la icoana bizantină – „singurul obiect din sfera culturii care dă seama de caracterul liturgic, euharistic al relaţiei omului cu Dumnezeu”. Ca şi în icoane, în filmele sale materia – organică şi anorganică – este îndumnezeită, are o vocaţie pneumatoforă (purtătoare de duh). Taina icoanei, arată Elena Dulgheru, îi permite omului să se poată împărtăşi – prin artă – cu Dumnezeu. Imaginea din filmele lui Tarkovski poartă trăsăturile icoanei şi de aceea scapă ochiului neatent, deprins cu reprezentări ilustrativiste, facile. Să nu uităm însă: culorile, formele şi mozaicurile iconografiei bizantine par şi ele – pentru ochiul superficial – desuete, abstracte, impersonale, statice, greoaie şi mute. Şi aceasta pentru că artistul bizantin dispare înapoia Tradiţiei care vorbeşte. Înaintea icoanei nu putem fi simpli spectatori (ci trebuie să ne închinăm, printr-un act de adorare şi rugăciune) tot aşa cum înaintea Bibliei nu putem fi doar simpli cititori. 

Prima monografie în limba română dedicată lui Tarkovski reliefează – cu argumente – a gajarea profundă (însă nu ostentativă, tendenţioasă, declamatoare, ci deschisă şi spre „înţelepciunea lumii” care nu l-a cunoscut pe Hristos) a regizorului în paradigma creştină, ortodoxă. De aici încolo, fiecare cititor este liber să judece – în funcţie de sistemul său de valori, de vectorii duhovniciei sale – dacă accentele cărţii Elenei Dulgheru îi sunt folositoare sau, dimpotrivă, dacă abordarea este una desuetă, îngustă, discutabilă, sărăcindu-l şi împuţinându-l pe artistul Tarkovski. Religiozitatea creştină a operei tarkovskiene – nepropagandistică, nedeclarativă, ci una a adâncimilor – este, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. La urma urmei, one man’s meat is another man’s poison.

*     *     *
Îi mulțumim domnului Marian Rădulescu pentru înțelegerea profundă a cărții și pentru pasiunea și căldura cu care o promovează în mediile de cinema!

Silviu Man despre ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”. O recenzie din 2009

Tarkovski - Filmul ca rugăciune

Scris de Silviu Man • 14 July 2009
Recenzie preluată de pe bookblog.ro

Dacă ar fi să expediem în câteva rânduri cartea "Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski" , am trebui să spunem măcar că Elena Dulgheru a reuşit nu o monografie costelivă (aşa cum cred mulţi că trebuie discutată arta), ci o operă cu o structură simfonică, care se deschide cu o scurtă biografie a regizorului, lipsită de picanterii şi indiscreţii, în care se pun în valoare mai cu seamă detaliile relevante pentru opera lui Tarkovski (lupta cu frigul şi foamea a Mariei Ivanovna Vişniakova - mama sa, şi izolarea de viaţa publică pentru zeci de ani a poetului Arseni Aleksandrovici Tarkovski, tatăl său; chinul montajului la filmul Oglinda; cunoscuta luptă cu autorităţile sovietice, de aproape un deceniu, pentru filmul Andrei Rubliov etc.). Biografia este urmată de partea cea mai consistentă a volumului - anume analiza elementelor care compun sacrul din opera tarkovskiană : spaţiul (cu remarcabila nuanţare a motivului casei), timpul, motivul christic (cuprinzând studiul elementelor naturii şi animalelor-simbol, chipul femeii şi al copilului etc.).


Epilogul este urmat de o "addenda" cuprinzând detalii de culise din conflictul mai sus menţionat privind soarta lui Rubliov, o conferinţă despre Apocalipsă, rostită de regizor în 1984 la Londra, o excelentă traducere, semnată de autoare, din poeziile lui Arseni Tarkovski introduse în filmele fiului său, încheind cu un mic grupaj de opinii ale spectactorilor, prilej pentru adevărate uimiri (cum altfel se poate numi starea pe care o încerci când afli că o spectatoare, maistru la o uzină din Novosibirsk (!) i-a scris lui Tarkovski, după ce a văzut de patru ori Oglinda, următoarele cuvinte, care fac mai mult decât toate tratatele despre rolul artei în societate: "Pentru prima dată în viaţa mea, filmul a devenit o realitate, iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el.")

Dincolo, însă, de această descriere frustă a volumului, prima întrebare pe care ne-o punem este: în ce fel trebuie să priveşti filmele/capodoperele lui Tarkovski pentru a le pătrunde sensurile? Cu alte cuvinte, cum priveşti însăşi privirea artistului? Aici, la primul obstacol al înţelegerii, trebuie să lepezi haina de critic şi să o îmbraci pe aceea de martor. Şi asta pentru că nu poţi sta băţos şi rumega doct şi absent concepte de tehnică sau simbolistică a imaginii când pe ecran ţi se arată Zona din Călăuza sau visele din Copilăria lui Ivan. Pentru a începe să înţelegi filmele acestui uriaş rus, nu trebuie să dai asaltul cu teorii, ci trebuie să ştii să te laşi cucerit. Tarkovski nu face filme din idee, ci din durere, iar adevărurile din filmele lui nu se lasă uşor capturate, ci emană tainic. Iată de ce îţi trebuie auz bun şi văz limpede, neobosite de păreri gata mestecate. Auz şi văz. Şi mirare.

Auz, văz şi mirare are din plin autoarea. Şi mai are şi o foarte bună pregătire teoretică, pe care nu o foloseşte ca unitate supremă de măsură. Şi talent literar, pe care nu-l consumă mai mult decât e nevoie. Însă toate aceste calităţi nu sunt suficiente pentru a scrie o carte precum cea de faţă. Mai este nevoie şi de un alt ingredient, cu adevărat rarissim în critica de la noi: simţul inefabilului. Elena Dulgheru ştie bine liniile de forţă ale cinematografiei tarkovskiene, dar nu le îngroaşă, nu le disecă, ci doar le urmăreşte atent, parcă spre a nu le perturba cu prezenţa. Cartea domniei sale este, poate, cea mai delicată (oricât de straniu ar părea acest adjectiv!) hermeneutică a operei vreunui cineast. Delicată datorită artei cu care lasă loc de mister când vorbeşte despre opera a cărei sursă şi materie primă este misterul şi despre omul cel viu din spatele camerei :

"Ne apropiem astfel de aspectul central al stilisticii limbajului cinematografic tarkovskian: capacitatea de a reda pe peliculă «materia îndumnezeită» şi de a suprinde profilului sacru al persoanei, de a găsi, prin imaginea filmică - ca să-l parafrazăm pe Uspensky - expresia vizuală a transfigurării". (subl. mele, S.M.)

Elena Dulgheru nu "s-a agăţat" de operă, nu a avut ambiţii de critic care ţine morţiş să se facă remarcat prin învecinarea cu un artist ce a făcut istorie, nu a încearcat să tragă în toate părţile de obiectul analizei sale pentru a corespunde unei grile de interpretare dinainte stabilite. A ascultat vocile interioare ale operei şi le-a descris tandru şi cu meşteşug. La Andrei Tarkovski mai mult ca la orice alt regizor de film, forma este îngemănată cu conţinutul, aşadar munca autoarei nu a fost o muncă de sondare, de spargere a nivelurilor "inferioare" ale operei pentru a avea acces la cele "superioare", ci de a pune în lumina corectă opera, care astfel se mărturiseşte singură:

"Rafale neaşteptate de vânt brăzdează toposul casei din OGLINDA, ori pe acela neprimitor al Zonei; vântul pornit din senin trădează întotdeauna prezenţa - binecuvântătoare sau ameninţătoare - a divinului, în imediata vecinătate a fiinţei: invizibilul parcă de-abia se abţine să nu irumpă în epifanie!"

Dacă Ortega y Gasset scria că "Am înţeles sau explicat un fenomen când i-am descoperit expresia foronomică, formula de mişcare", putem spune că Dulgheru a intrat în lumea tarkovskiană pătrunzând în Timpul operei, Timp meditativ, sediu principal al tainelor zugrăvite de artist. Rezultă de aici, şi poate părea paradoxal, o interpretare care se impune de la sine, a cărei forţă constă nu în suma şi greutatea argumentelor, ci mai aleg în fineţea contactului exegetic - contact care are loc nu numai prin idee, ci mai ales prin intuiţie, adică printr-o inteligenţă de esenţă supraraţională. O lucrare precisă, ferită de ispitele dogmatismului. Îmi vine chiar să spun că orice alt tip de studiu, concurent cu Tarkovski - Filmul ca rugăciune ar avea ca rezultat un portret ne-real al regizorului rus, sau dacă nu ne-real, cel puţin incomplet.

Asumându-şi discret rolul de călăuză prin universul "Călăuzei", Elena Dulgheru a reuşit nu numai o carte despre arta filmului, dar şi o carte despre sufletul omului, aşa cum se reflectă el în poligonul de minuni care este Cinema-ul, prin ochii pătrunzători şi trişti ai lui Andrei Tarkovski - cel iubit de muze, de oameni şi de îngeri, numai de birocraţii sovietici nu. După lecturarea volumului, se impune fără îndoială (re)vizionarea filmelor "omologului lui Dostoievski din domeniul artei a şaptea". În linişte, poate chiar în singurătate, fără suc şi fără popcorn.

*     *     *
Îi mulțumim domnului Silviu Man pentru cea mai subtilă, completă și simpatetică recenzie a cărții!

"L’édition orthodoxe en Roumanie" - Arca Invierii la Zilele Cărţii Ortodoxe de la Paris, 17-18 februarie 2012

Între 17 şi 18 februarie 2012, la Paris, sub înaltul patronaj al Adunării Episcopilor Ortodocşi din Franţa, s-au desfăşurat Zilele cărţii ortodoxe în Franţa, eveniment organizat de site-ul Orthodoxie.com, în parteneriat cu Editions du Cerf, compania de asigurări Mutuelle Saint-Christophe şi săptămânalul "La Vie" şi găzduit de sediul companiei de asigurări (277, rue Saint-Jacques, Paris 5e).

Arca Învierii a fost singura editură din România prezentă la eveniment.

Mai multe informatii pe portalul Orthodoxie.com, care a publicat alocuţiunea Editurii Arca Învierii susţinute în cadrul Zilelor Cărţii Ortodoxe în Franţa: 

"L'édition orthodoxe en Roumanie", par Elena Dulgheru (lundi 12 mars 2012),
Les éditions Arca Invierii en Roumanie (vendredi, 30 mars 2012)
sau pe blogul Elenei Dulgheru:http: //www.elena-dulgheru.blogspot.ro/2012/01/zilele-cartii-ortodoxe-in-franta.html 

Un reportaj de la Journées du livre orthodoxe en France, intitulat "Cărţile Ortodoxiei, în Inima Europei - pelerinaj parizian" a apărut în Ziarul Lumina de vineri 9 martie 2012 şi pe: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2012/03/cartile-ortodoxiei-in-inima-europei.html.

Ierom.Makarios evocând la Paris pe părinţii Cleopa şi Teofil Pârâian

Alocuţiunea Editurii Arca Învierii susţinută în cadrul Zilelor Cărţii Ortodoxe de la Paris (2012):

L’édition orthodoxe en Roumanie

Instantaneu de la standul de cărţi

L’un des phénomènes positifs qui ont suivi la Révolution roumaine de 1989, le résultat direct de la liberté de pensée et d'expression gagnée, fut l'émergence de nombreuses publications (livres et périodiques) chrétiennes orthodoxes. La liberté de l’Église, l’inauguration de nombreuses facultés de théologie ou le développement de celles qui existaient déjà, ainsi que l'enseignement de la religion dans les écoles, ont conduit à une demande accrue d’ouvrages théologiques et catéchétiques. La reprise de la création roumaine de la première partie du vingtième siècle, la redécouverte de la littérature théologique et catéchétique moderne et prémoderne (des XVIIIe-XIXe siècles) des pays roumains et du reste de l'espace traditionnel orthodoxe (principalement la Russie et la Grèce) étaient des objectifs immédiats, assumés avec enthousiasme par les nouvelles maisons d'édition.
A ces orientations a été ajoutée une attention accordée à la littérature théologique moderne occidentale (y compris des titres représentatifs de la pensée théologique catholique et protestante), surtout les écrits théologiques d'émigrés russes de la première moitié du XXe siècle autour de l'Institut Saint-Serge de Paris.
Aussi, le soutien de la création théologique roumaine, principalement par la publication intégrale de la Philocalie et de l’oeuvre du professeur Dumitru Stăniloae, aussi bien que la découverte de la considérable et variée littérature des prisons communistes - ont été des objectifs tout aussi importants, que les jeunes maisons d'édition orthodoxes ont assumés.
Donc, un grand nombre de traductions, notamment de la littérature théologique classique russe (des XVIIIe, XIXe, XXe), des théologiens grecs du XXe siècle et des théologiens occidentaux russes et des leurs disciples - étaient les principales orientations des éditeurs orthodoxes roumains.
Des maisons d’édition comme Anastasia, Deisis, Bizantină, Agapis, Sophia, Christiana se sont imposées depuis le début des années 1990, avec une présence active et riche dans la marché du livre. D’autres noms, aussi importants, comme Egumeniţa, Eikon, se sont ajoutés au début des années 2000.
Nous ne pouvons ignorer le phénomène des petites et très petites maisons d’édition, gérées par une seule personne (comme Roza Vânturilor, Ileana, Arca Învierii) – des initiatives personnelles de passionnés, motivées par l’intérêt de leur initiateur pour un domaine ou un auteur.
A cela il faut ajouter les collections théologiques lancées par les plus grands producteurs de livres (Humanitas, Nemira, Polirom, Vremea, Paralela 45), collections qui sont parues après la constatation du succès des premières – ce qui constitue une concurrence très dure pour les maisons d'édition orthodoxes. Certaines maisons d'édition orthodoxes ont disparu.
Au total, quelques dizaines de maisons d'édition de livres orthodoxes, fleurissantes dans la première décennie après la révolution, mais survivantes aussi dans un contexte de crise, offrent au public roumain plusieurs centaines de nouveaux titres par an.
Leur participation aux salons nationaux et internationaux du livre en Roumanie (Gaudeamus, Bookfest sont les plus importants) et leur active distribution nationale leur ont assuré une bonne et constante visibilité.
En 2000, un marché de livre orthodoxe a été inauguré à Sibiu, qui centralise pratiquement toute l’offre du livre orthodoxe et reste jusqu’à aujourd’hui le seul marché orthodoxe de Roumanie.

Sursa: http://orthodoxie.typepad.com/Fichiers_2/Edition_orthodoxe_Roumanie.pdf

A apărut la "Arca Învierii" "Canonul lui Tarkovski"

Cartea profesorului Dmitri Salînski "Canonul lui Tarkovski" a fost lansată în cadrul Zilelor aniversare "Tarkovski în 2012" de la Bucureşti, în prezenţa autorului şi a traducătoarei. 

Volumul, tradus şi prefaţat de Elena Dulgheru, reprezintă o parte a cursului original de Hermeneutică cinematografică al profesorului Salînski, ţinut la mai multe universităţi prestigioase din Rusia şi publicat în 2009 la Editura "Kvadriga" din Moscova. 

“Canonul lui Tarkovski” (care, aşa cum ne va arăta în final autorul, nu se referă doar la Tarkovski) dezvăluie planul constructiv ascuns al capodoperei în sine, ca substantiv paradigmatic al limbajului teandric al artei, plan izomorf cu cel al catedralei creştine şi modelat de secţiunea de aur. (Elena Dulgheru).

Din cuprins:

"Asocierile temenologice pun în legătură specificul construcţiei filmelor lui Tarkovski cu planul arhitectonic al catedralei creştine, atât datorită accentului din punctele centrale ale filmului, respectiv ale catedralei, conjugate cu un anumit tip de privire asupra lumii, cât şi datorită faptului că, de regulă, în secvenţele iniţiale ale peliculei este concentrat principiul pământesc, iar în cele finale, cel spiritual. Mişcarea de la unul la celălalt este analoagă mişcării din biserică dinspre partea de vest (pridvor în biserica ortodoxă, nartex la catolici), unde sunt amplasate frescele Judecăţii de Apoi, către est, spre altar. În afară de aceasta, anumite elemente din compoziţia filmelor tarkovskiene pot fi privite ca analoage axelor planului catedralei creştine: navei centrale şi transeptului care o intersectează" (Prof. Dmitri Salînski).

Dosar de presă

• http://ortodox.md/articole/canonul-lui-tarkovski-la-editura-arca-invierii/ (Moldova Ortodoxă, 11 februarie 2013)
• http://cititordeproza.ning.com/group/andreirubliov/forum/topics/file-din-canonul-lui-tarkovski 

• cronica de film. avizul unui spectator (articol pe care il citez integral): 

Două volume dedicate operei regizorului Andrei Tarkovski

Recent au apărut două volume dedicate operei cinematografice semnate de marele cineast Andrei Tarkovski. Primul volum are drept titlu Ambiguitate teatrală și finalitate liturgică în opera lui Andrei Tarkovski și este semnat de Marina Roman, al doilea, Canonul lui Tarkovski, este semnat de Dmitri Salânski, unul dintre cei mai reputați analiști ai filmelor regizorului rus. Primul volum a apărut la editura Bibliotheca, Târgoviște, al doilea la editura Arca Învierii, condusă de colega noastră Elena Dulgheru, în seria Tarkovski.

Citiți mai mult pe blogul criticului de film Călin Stănculescu
Postat pe 20 octombrie 2013.

Pliant editorial

Versiunea franceză a Pliantului editorial Arca Învierii, prezentat în cadrul Zilelor Cărţii Ortodoxe de la Paris  (17-18 februarie 2011),  poate fi accesată pe o pagină a portalului Orthodoxie.com, căruia îi mulţumim pentru găzduire.

La version française du dossier éditorial, présenté dans les Journées du livre orthodoxe à Paris, est accessible sur une page du site Orthodoxie.com. Nous les remercions pour la générosité.

“Scara Raiului în cinema” premiată de Uniunea Cineaştilor

Sâmbătă 17 martie, în cadrul Galei Premiilor Uniunii Cineaştilor din România, un juriu de profesionişti, condus de regizorul Alexa Visarion a conferit volumului “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, semnat de criticul de film Elena Dulgheru (Editura Arca Învierii, 2011) Premiul Uniunii Cineaştilor pentru analiză filmologică. Alte premii au fost acordate producţiilor cinematografice autohtone din 2011 de scurt şi de lung metraj, film experimental, animaţie, documentar şi ficţiune, înscrise în concurs. Întregul eveniment, desfăşurat la cinematograful Studio din capitală, a fost coordonat de regizorul de film Laurenţiu Damian. Cartea “Scara Raiului în cinema” a mai fost laureată în decembrie 2011 cu Premiul de excelenţă "George Littera" al Asociaţiei Culturale Diallog.

Lansarea "Scării Raiului în cinema" la CinemaIubit

Mai multe fotografii de la lansarea cărţii "Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov" în cadrul Festivalului Internaţional de film Studenţesc CinemaIubit (Cinema Studio, Bucureşti, 6 decembrie 2011) puteţi vedea pe blogul Asociatiei Orante. Fotografiile sunt realizate de regizorul de film de animaţie prof. univ. dr. Radu Igazsag.

"Scara Raiului în cinema" distinsă cu Premiul de excelenţă "George Littera" 2011 - "revelaţie sacră a discursului filmic"

Miercuri, 14 decembrie 2011, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Vila Rodizio din Bucureşti, volumul "Scara Raiului în cinema" a fost distins de Asociaţia Culturală DIALLOG cu Premiul de excelenţă "George Littera" 2011 - "revelaţie sacră a discursului filmic".

Dosar de presă la "Scara Raiului în cinema" şi "Pentru trecerea zării şi alte poeme"

Anunt dubla lansare de carte la Humanitas-Kretzulescu din 24 octombrie 2011

Reportaj la dubla lansare de la Librăria Humanitas-Kretzulescu în revista Ararat, noiembrie 2011.


Interviu video de la lansarea de la Humanitas-Kretzulescu - Sensotv.ro

Trepte spirituale pe scara cinematografului - Recenzie în Romania Liberă, 31 octombrie 2011, de Gabriela LUPU (vezi mai jos textul integral)

Cronică a dublei lansări de la Humanitas-Kretzulescu, în revista armenească ”Zhamanak” (Armenia, 25.10.2011) (vezi mai jos textul integral)

Anunţ în revista armenească MSHAKUIT ("Cultura"), 26 octombrie 2011.

 Recenzie de  Cristina Manuk în revista Araratonline, 5 decembrie 2011

Trei mari cineaşti pe Scara Raiului

Semnalăm apariţia, la Editura Arca Învierii, a unui volum semnat de doamna Elena Dulgheru – specializată în relaţia dintre cinematografie şi estetica sacrului – despre motivul şi simbolistica Scării Raiului în operele a trei mari cineaşti moderni: Kusturica, Tarkovski, Paradjanov. Prefaţa este semnată de un nume care nu mai are nevoie de prezentare – Manuela Cernat.

Avem de-a face cu un demers estetic ambiţios, aparent riscant dar, la o privire atentă, cît se poate de motivat prin substanţa spirituală a operelor investigate, vizînd o „redescoperire a Bizanţului” în arta Europei de Sud-Est. E vorba – în termenii Manuelei Cernat – despre „O scară al cărei model îndepărtat e cărarea verticală de îngeri, oameni şi demoni din visul patriarhului iacob. O scară a anamnezei” şi, totodată, de „trei sensibilităţi şi paradigme auctoriale reprezentative pentru cele trei moduri de relaţionare cu scarul din lumea contemporană”. Anume: sacrul imuabil al credincioşilor marilor religii, sacrul relativizabil al agnosticilor şi cel refuzat al ateilor. Pe linia acestui demers, Elena Dulgheru diagnostichează, mai întîi, „maladia” contemporană a uitării sacrului în arta contemporană (şi nu numai…), identificînd, prin intermediul celor trei mari figuri ale cinematografiei, trei căi ale „reamintirii”. Incursiunea în istoria filmului religios şi în raporturile acestuia cu politicul este însoţită, avenit, de analiza formelor de reprezentare filmică a mesajului spiritual din ultimele cinci decenii, dublată de identificarea promptă a surselor estetice, filozofice şi ideologice aferente. Trebuie spus că, din cele trei substanţiale studii de caz privind imaginile Paradisului, cel mai amplu şi mai detaliat este – nu întîmplător – cel dedicat cineastului armean Serghei Paradjanov, veritabilă micromonografie. Într-adevăr: filmografia acestuia (Sayat-Nova, Aşik-Kerib, Legenda fortăreţei Suram ş.a.) sau, cu o inspirată formulă a autoarei, „cinem-arheografia” sa, oferă, de departe, gama cea mai bogată şi mai diversă a reprezentărilor edenice, ducînd filonul creştinismului răsăritean, armeano-bizantin, pînă pe coordonatele postmodernismului, care îi acordă – crede Elena Dulgheru – o nouă şansă reprezentaţională. „Postmodernismul creştin” e văzut ca „un miracol al Răsăritului” şi, aş adăuga, o contribuţie majoră a artei răsăritene contemporane. Densă, multistratificată, cu un discurs vădind competenţă, precizie a valorificării surselor şi claritate conceptuală, cercetarea urmăreşte varii izvoare biblice şi mitico-simbolice (între care legenda românească a Mănastirii Argeşului), iar rezultatele sunt demne de toată atenţia, dincolo de fruntariile esteticii cinematografice. Volumul este completat, la final, de o „Anexă bio-filmografică” a celor „trei mari”.

Cristina MANUK

__________________________________

Trepte spirituale pe scara cinematografului

Recenzie în Romania Liberă, de Gabriela Lupu , 30 octombrie 2011

 

Lucrarea scoate în evidenţă nu doar calitatea de revoluţionari ai filmului a celor trei cineaşti, ci şi valenţele mistice ale operelor lor. Cartea continuã direcţia de cercetare în domeniul esteticii sacrului şi a cinematografului iniţiată de autoare cu volumul „Tarkovski. Filmul ca rugăciune. O poeticã a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski". Cei trei regizori şi filmele lor sunt folosite ca „material didactic" pentru a exemplifica raportarea artistului la divinitate.

Dacă Tarkovski este recunoscut ca un cineast mistic, fiind considerat omologul lui Dostoiveski în cinema, iar Padajanov prin „haltele" sale în puşcăriile sovietice a căpătat o aură de martir, un pic mai dificil de încadrat la categoria „mistic" este Kusturica. Şi acesta însă ar putea avea un corespondent biblic, în figura fiului risipitor, iar filmele sale „Underground" sau „Vremea ţiganilor" despre asta şi vorbesc, despre o îndelungată călătorie prin război, prin vicii sau prin deşert în căutarea luminii.  

__________________________________

Cronică a dublei lansări de la Humanitas-Kretzulescu, în revista ”Zhamanak” (Armenia, 25.10.2011)

Բուխարեստում տեղի է ունեցել Փարաջանովին, Կուստուրիցային և Տարկովսկուն նվիրված գրքի շնորհանդեսը

• 17:49
• 2011-10-25

Ինչպես տեղեկացնում է «Առաջին լրատվական»-ը, հոկտեմբերի 24-ին Բուխարեստի կենտրոնական գրախանութներից մեկում ներկայացվել է կինոքննադատ և բանաստեղծուհի Ելենա Դուլգերուի «Դրախտի աստիճանները կինոյում. Կուստուրիցա, Տարկովսկի և Փարաջանով» գիրքը (Elena Dulgheru, Scara Raiului in cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov):
Միջոցառմանը ներկա են եղել կինո և գրաքննադատներ, կինոգործիչներ, արվեստագետներ, մշակութային մամուլի լրագրողներ, ինչպես նաև Բուխարեստի հայ և ռուս համայնքների ներկայացուցիչներ:
Հեղինակին ուղղված շնորհավորական խոսքով և 20-րդ դարավերջի համաշխարհային կինոյի ու մտքի վրա խոր հետք թողած այդ խոշոր անհատների գնահատումով երեկոն բացել է Հայաստանի դեսպան Համլետ Գասպարյանը, որին հետևել է Վրաստանի գործերի ժամանակավոր հավատարմատար տիկին Պալիանիի խոսքը:
Միջոցառմանը ելույթ են ունեցել հայտնի կինոքննադատ, դոկտոր պրեֆեսոր Մանուելա Չեռնատը և բանաստեղծուհի Լիլիանա Ուրսուն:

Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov

THE LADDER OF HEAVEN IN CINEMA. KUSTURICA, TARKOVSKY, PARAJANOV

The book continues to explore the aesthetics of sacredness in cinema and in arts, a direction of research which has been started by Elena Dulgheru with her volume “Tarkovsky. Film as a prayer. A poetics of the sacredness in Andrei Tarkovsky’s cinema” (Arca Invierii Publishing House, Bucharest, 2002). Three complementary auctorial paradigms, outstanding for the three ways of relating to sacredness in contemporary world (the sacred, as a transcendental and immutable value of the great religions; the relativising or immanent sacred of the freethinkers and agnostics; and the lost or forgotten absolute of the atheists returning to God, respectively) are put together in order to sustain a fundamental ontological, mythical, religious image, which had been ensealed from the very beginning in our collective subconsciousness: the image of the primary blissful topos. Three very different film-makers have been chosen to give substance to these three paradigmas.

“With this new volume, Elena Dulgheru reaffirms her rare and therefore more precious quality: the gift to transform a scholastic tome of cultural history into a passionate lecture, carrying along the lecturer into a surprising spiritual adventure, at the end of which he will be meeting the revelation of an redemptive dimension” (Manuela Cernat).

Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa”, 28-29 octombrie 2011, Teliu (jud. Braşov)

Asociaţia „Sinapsa XXI”, Asociaţia Social-Culturală „Suflet Transilvan”, Parohia Ortodoxă Teliu-Vale şi Primăria comunei Teliu, jud. Braşov, vă invită la:

Festivalul de Artă Creştină „Sinapsa”

Dedicat canonizării sfântului Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, şi memoriei părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei. Va cuprinde câteva conferinţe pe tema artei creştine, lansări de carte, precum şi reprezentaţii de poezie, teatru, muzică, pictură (artă iconografică) şi film. Se va desfăşura în intervalul 28-29 Octombrie 2011 în comuna Teliu, judeţul Braşov, la Căminul Cultural din Teliu.

Participanţi (în ordine alfabetică):

Paul Aretzu, Luigi Bambulea, Virgil Borcan, pr. Costin Butnar, Alice Butnar, Ana Atena Butnar, Cătălina Cadinoiu, Florin Caragiu, pr. Ioan Chirilă, Daniel Drăgan, Marian Drăghici, Elena Dulgheru, Aida Hancer, Cristi Iacob, Gabriela Iacob, pr. Nicolae Jinga, Adriana Lisandru, pr. Ioan Mărginean, Adrian Munteanu, Monica Patriche, Cristina Petruţ, Nicoleta Popa, Adrian Popescu, Eugen Serea, Octavian Soviany, Aleksandar Stoicovici, Laurenţiu Ciprian Tudor, Sarah Tîlvăr, Eugenia Ţarălungă, Liliana Ursu, Miruna Vlada. Moderator: Florin Caragiu

Program:

Vineri 28 Noiembrie

13.30 Deschidere

14.00-15.00 Prelegeri despre arta creştină

15.00-17.00 Poezie şi Muzică

17.00- 17.45 Teatru

17.45-18.30 Lansări de carte

18.30-19.15 Masa

19.15- 21.00 Film, Masă Rotundă

Sâmbătă 29 Noiembrie

8.00-10.00 Sfânta Liturghie

10.00-10.30 Expoziţie de artă iconografică

10.30-11.00 Teatru

11.00-13.00 Poezie şi Muzică

13.00-14.00 Masa

14.00-14.30 Teatru

14.30-16.30 Poezie şi Muzică

Parteneri Media: Asociaţia „Orante”, Braşovul tău, Cenaclul „Bocancul Literar”, Cenaclul literar „Pavel Dan” (Timişoara), Cenaclul literar „Caii verzi de pe pereţi” (Braşov), Editura „Platytera” (Bucureşti), Editura „Arania” (Braşov), Editura „Arca Învierii” (Bucureşti), MixTv, Radio Braşov, Radio Târgu-Mureş, Revista Feed-Back (Iaşi), Revista „Ramuri” (Craiova), Revista „Sinapsa” (Bucureşti), Revista „Steaua” (Cluj-Napoca), revista „Verso” (Cluj-Napoca), Revista "Viaţa Românească şi paginile web: http://ghelasiegheorghe.blogspot.com, http://mihaicaragiu.blogspot.com, www.agonia.ro, www.zonaliterara.ro.

Vă aşteptăm!

Pentru trecerea zării şi alte poeme

Cartea este debutul în poezie şi în ilustraţie de carte al criticului de film şi eseistei Elena Dulgheru.

Referinţe critice

Paradoxurile pe care le include în sine poezia Elenei Dulgheru sunt mai multe. Primul dintre ele este acela că, deşi foloseşte fără reticenţă şi respectuoasă, aş zice, forme tradiţionale, tonul, atmosfera şi impresia pe care o lasă sunt ale unei nonşalante contemporaneităţi. De la ritmul de doină sau de baladă şi până la cadenţele de haiku, versul curge prin două albii care se cuprind una într-alta: cea a timpului de totdeauna şi cea a zilei de azi. Un alt paradox, la fel de tulburător, cuprins în aceste versuri este acela că fără să fie o poezie religioasă, ea este una mistică, umbra luminoasă a Paradisului planând peste cuvinte ca o continuă şi subînţeleasă aureolă pe care, doar din când în când, o aluzie culturală sau o referinţă teologică o explicitează cu timiditate. Simbolul secret al peştelui care revine astfel mereu, cu încăpăţânarea de a nu lăsa uitat sensul esenţial, ca şi rugăciunile propriu-zise din ultima secţiune a volumului apar ca o transcriere într-un alfabet mai înalt al celorlalte forme de iubire.

Ana BLANDIANA

Este o carte scrisă parcă la „pragul minunii” şi sub pârga luminii de Sus prin care autoarea ne invită să trecem alături de ea zarea pentru a-i cunoaşte rânduiala poetică. (…) Drumul spre Înalt s-ar mai putea intitula această călătorie iniţiatică prin intermediul poeziei. (…) Cele nouă cicluri ale volumului pot fi privite şi ca nouă trepte spre o nouă naştere în Duh. Precum nouă des-pătimiri sau tot atîtea încercări de eliberare de prisosul lumii.

Liliana URSU

Umbrite de cea de-a 4-a Antinomie („există o cauză primă a lumii – Dumnezeu”), din anatomia „raţiunii pure”, se desprind rădăcinile acestei poezii al cărei fast o leagă deodată de răsăriturile (din Urania, cu ierarhiile cuvenite) şi de apusurile în pământul văzut ca un patrimoniu bine păstrat, din ancestralitate.
Şi cerul şi pământul – o matrice a-tot-integratoare generând, la nesfârşit, metafora şi semnificaţia: „Deodată e totul a fi / Şi se umple văzduhul de mine / Acest zbor, acest rupt Miazăzi…”
F. de Saussure formula, într-una din paginile lingvisticii sale generale: „gândul este pagina, sunetul, contrapagina”, lămurind astfel asupra armoniei organice care fiinţează în acel ţinut inefabil dintre impresie şi expresie.
Această poezie exprimă tocmai indestructibilitatea dintre gândul aşezat foarte şi cuvântul care-l îmbracă pe măsură. Crinii câmpurilor. Ora „pogorârii hlamidelor de purpură pe pământ”.
Această poezie se defineşte în relaţie cu acea „cauză primă” de care am amintit. Ea a absorbit axioma matematică în metaforă.
Ea a dus „cauza primă”, în eonul postmodern, la „ruperea Zării”.
Iar explicaţia o luăm din fulgurările unor lumi îndepărtate – Extremul său Orient care e tocmai sufletul său a cărui energetică se descoperă şi se cucereşte pe respiraţia unor ample poeme ori în esenţa unui haiku. Şi chiar „va opri în loc o stea”, în acest exod către transparenţă, în care „de aur e jertfa Tatălui”; transparenţa dinspre „Alba Poartă a Luminii”. Ca desen şi compoziţional, în acest registru al „corespondenţelor”, poemele amintesc de stampa unui Hokusai.
Poeta a coborât, apoi, în istorie şi cotidian, pe cărarea îngustă a salvării prin artă.
Iar poezia – ca un triunghi pe care îl înghiţi într-o supremă nevoinţă – i-a devenit condiţia de zonă de supravieţuire. Regentată de „Duhul cu putere de Sus / Ca un clopot cu rădăcina în Cer / Ca o ancoră de lumină”.
După zece ani de tăcere („un temps de vivre”), Cuvântul se întoarce, într-un alt timp („un temps pour témoigner de vivre”).
Prin arta „cu totul şi cu totul de aur”, în armonia dialectică, din determinismul în care poeta, în ipostaza şi de stalker contemporan, se nevoieşte pre sine.

Nazaria BUGA

Poeta, ale cărui intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a trăirii veşniciei în clipă (...) Poeta are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu (...) Sunt zone în care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului imagistic nichitian (...) Versul ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai neaşteptate, provoacă permanent la participare.

Florin CARAGIU

Te aştepţi din partea unui critic de film să folosească din plin imaginea, dar poezia Elenei Dulgheru pare să vină din zona unui inefabil care nu acoperă imaginarul evaziv pictural (...) Poeta şi criticul de film par să se despartă aici, poezia ţinând de o dimensiune a sacrului, de un act categoric al artei ca Viaţă. Întâlniri esenţiale şi întrebări esenţiale refac un fel de plasă în care sunt pescuite noduri şi semn.

Monica PATRICHE

Desenele Elenei Dulgheru nu par doar ilustraţii la propriile poeme, de fapt nici nu sunt pe de-a întregul, ci se înfiripă ca alte poeme, exprimate într-un alt limbaj (...) Linia şi litera devin simboluri şi semne, iar de metamorfozele acestea proteice poeta-pictor nu pare deloc străină, chiar dimpotrivă – ştie să le caute, să le găsească, să le confere noi forme şi tîlcuri, dimensiuni şi perspective (...) Lumina, invizibilul făcut vizibil, ludicul, geometria, paradoxul – sunt tot atîtea prezenţe ale desenelor ei, care nu se uită prea uşor.

Vladimir BULAT

O carte semnată şi contrasemnată de Elena Dulgheru, dar aproape nimic despre film! Încă două vocaţii ascunse în spatele istoricului de film… Un dublu debut, pentru o lectură complementară: a cuvintelor prin imagini, a formelor prin versuri, a poeziilor prin desene… Pentru o reîntâlnire şi aşezare a desenelor alături de cuvinte: desenul vis-a-vis de poezie.

Radu IGAZSAG

O recenzie a cărții, semnată de scriitorul și publicistul Dan Stanca, publicată în Ziarul Lumina din 24 septembrie 2013.

Tarkovsky. Film as a Prayer. A Poetics of the Sacred in Andrey Tarkovsky's Cinema

Translation from Romanian.
TABLE OF CONTENTS

FOREWORD
ANDREY TARKOVSKY AND THE TIME OF HIS LIFE
THE POETICS OF THE SACRED IN ANDREY TARKOVSKY’S CINEMA
0. ARGUMENT
1. SACRED IN ART
2. THE SACRED SPACE
  2.1. Space in Art – Space in Cinema
  2.2 The Virtual Space
  2.3. Virtuality And Metaphysics
  2.4. Cinematic Space: Between Virtuality And Metaphysics
  2.5. Sacredness in Andrey Tarkovsky’s Cinema
  2.6. The Archetype of the House
    2.6.1. The Earthly House: Solaris
    2.6.2. The Childhood House: Mirror
    2.6.3. The House as an Object of Offer: The Sacrifice
    2.6.4. The Borrowed House: Nostalgia
    2.6.5. The Lack of the House: Ivan’s Childhood
    2.6.6. Man Has No Place On Earth: Andrey Rubliow
    2.6.7. The Tabor Dwelling: Stalker
  2.7. The Archetype of the Edenic Garden

3.THE MOTIF OF TIME IN ANDREY TARKOVSKY’S MOVIES
  3.1. Lucian Blaga’s Model of Temporal Horizons
  3.2. Time-as-An-Artesian-Fountain: Ivan’s Childhood and Andrey Rubliow
  3.3. Between Time-as-An-Artesian-Fountain and The Waterfall-Time: Solaris
  3.4. The Reverted Time of Repentance: Stalker
  3.5. The Time of the Memory: Mirror. The Motif of Duplicates
  3.6. The Time of Expectation and The Time of Action: Nostalgia
  3.7. The Eschatological Time: The Sacrifice
  3.8. Notes upon Lucian Blaga’s Time Model

4. THE CHRISTIC MOTIF
  4.1. From The Art of the Icon to a Christian Cinema
  4.2. The Deified Matter
    4.2.1. A Noah’s Ark: the Horse, the Dog, the Fowl
    4.2.2. The Poetics of the Four Elements
     4.2.2.1. The Motif of the Water
     4.2.2.2. The Motif of the Earth. Jonas’ Sign. The Parable of the Mud
     4.2.2.3. The Motif of the Air
     4.2.2.4. The Motif of the Fire
     4.2.2.5. The Pneumatophoric Vocation of the Matter
  4.3. The Iconic Face
    4.3.1. The Image of the Woman: The Archetype of the Virgin
    4.3.2. The Image of the Child: The Archetype of the Divine Infant
  4.4. The Christic Character
  4.5. The Philokalia of the Artist Today
  4.6. The Prophet-Artist

5. EPILOGUE (“Pray For Artists!”)
The Passions Upon Andrey
Andrey Tarkovsky’s Letter to The President of GOSKINO
Andrey Tarkovsky: Word of the Apocalypse
The Poems of the Father in The Movies of the Sun
Views of Spectators. Filmography. List of the Prizes

PRESENTATION OF THE BOOK
Quoted on: andreitarkovski.org/bibliografia.html
and on Nostalghia.com

Everyone accepts the presence of a metaphysical, spiritual, even religious and prophetic message of Tarkovskian films, but almost no one can explain how they work on the conscience of the spectators, their power of conviction, their mystery.
On the other hand, the "hunt for symbols", which became almost a common fashion in recent criticism and which can be encountered in some Tarkovskian studies, leaves the analyses at the middle of its way (the way from film aesthetics to spirituality).
The introductory chapter "Sacredness in Art" rises the question about the possibility of art to represent the sacredness, or in what degree and in what way has art the power to invoke immateriality, even the grace of the Holly Spirit? When the virtual space becomes metaphysical or even sacred? Both art and religious ritual use symbols (each one, in its specific ways) to signify the sacredness.
Approaching to cinema, which is, essentially, an art of image and movement, being described, therefore, by space and time, the book analyses the possibility of space and time to reflect spiritual world: can we speak about a "sacred space" and a "sacred time" in art, especially in cinema? These are the subjects of the next two chapters: "The Holly Space" and "The Motif of Time".
For finding out an answer, we have to open some chapters from the morphology of culture, that is the concept of space at Leo Frobenius and the concept of time at Lucian Blaga. These two thinkers of the XX-th century sustain that the dominant morphology of forms created by a culture brings to light the essence of its soul. Closed spaces, characteristic to Eastern (continental) cultures and best expressed by the Byzantine cathedral evidence the belief that spirit can find safe house in materiality. The opposite, the opened to infinite space, expressed by the Gothic cathedral and typical to the West-European culture reveals the tendency to transcend matter for conquering the spirit.
In Tarkovsky's scenographies the most recurrent object is the house: a traditional house, usually surrounded by a garden, a forest and a lake and which becomes the secret home, the shelter of the human soul. Tarkovskian house is an archetype (in Jungian sense). In all Tarkovskian films, the presence, loss or absence of the house express the state of the hero's soul and his deepest reasons of action. The archetype of the house must be related with emblematic moments from the peregrinations of the ancient Jews in order to find a place for the sanctuary, that is a home where human's soul and God would meet each other - such moments, hidden in our collective subconsciousness, are discretely evoked by Tarkovskian movies. All these considerations are widely argued and exemplified in the chapter "The Sacred Space".
Tarkovsky is considered an artist of the memory, a "sculptor in time". Although time takes shape in his hands, it isn't an ultimate value; time obeys to the filmic idea, giving it a visual expression. The three models of subjective time, the three temporal horizons enounced by Lucian Blaga (the fountain-time, the stream-time and the waterfall-time, refering, respectively, to the past, to the present and to the future) are present in the narrative structure of the films and reflect the heroes' conscience, their deepest expectations and their "strategy" of redemption. It is the third chapter, "The Motif of Time", in which the behaviour of these temporal horizons in Tarkovskian films is analysed, giving also an answer regarding the function of time, as a philosophical notion, for the human conscience.
The chapter "The Christic Motif" concludes: there isn't time or space that determine culture, therefore human conscience; even in art they are only a reflection of the spirit. Consequently, the deepest motif in Tarkovskian works is The Christ-like Motif. Reconciling matter and spirit, the Christian cross can be rediscovered in major art, joining the sensitivity of matter with human consciousness, enlightened by God.
Descending from aesthetic idea to the concreteness of the film frame, we notice that both natural elements (water, air, earth, fire), animals (the horse, the dog, the bird) and human beings (the woman, the child, the Christ-like hero) seem to be witnesses of a hierophany. Indeed, the matter has a pneumatophor vocation, it is able to remember the spirit: both the Fathers of the Church and modern physics are confirming that.
Therefore, the talent of a great artist consists in "catching" the touch of the holly grace upon the humility of the dust. It is interesting that, from all the abundance of the ancient symbolism of the four elements and of animals, leading us from heaven to hell and to the spaces of different mythologies, Tarkovsky instinctively selects those meanings that are useful to the spiritual dialectics of human conscience, on his way to redemption.
By the same meaning, the presence of humans, never pointing out their psychology, leads directly to their celestial archetype (respectively, the archetype of The Virgin, of The Divine Child and of The Saviour). Their similitude with the Orthodox icon can't be ignored and reveals the sacred dimension of the human being and our urgent need of interior restoration.
The book ends with some remarks about Tarkovsky's relation with Christianity and the prophetical dimension of his art. The vocation of major art, even nowadays is nearly similar to that of the Church and the religion, that is to remind people about their divine origin and to rejoin (re-ligio) humans with Divinity. A great artist is for the society almost what is a priest for the Church but, because of the chaotic character of postmodern culture, his capacity of spiritual orientation is hardly tempted. That's why the Epilogue's motto is: "Pray for the artists!".

See also: Marian Radulescu comments the book ”Tarkovsky. Film as a Prayer”

Prefaţă de Elena Dulgheru.
Anul apariţiei: 2004
Format: 14 x 20 cm., 96 de pagini.
Stare stoc: în curs de epuizare.
Preţul în librărie: 8,9 RON

Cartea cuprinde un interviu luat de criticul de film Elena Dulgheru în 2003 "celei mai documentate purtãtoare de cuvânt a regizorului", centrat în jurul a "trei generatii Tarkovski", fotografii de familie şi o suitã de povestiri autobiografice inedite ale Marinei Tarkovskaia.
Cuvântul de forţã al cãrţii este rostit de sora regizorului: «Povestea Cãlãuzei este "povestea" lui Hristos».

Fragmente se pot citi la: Traduceri si originale ED-De-vorba-cu-Marina-Tarkovskaia

Recenzii şi referinţe

• Magda Mihăilescu, Adevărul, 2004, http://www.adevarul.ro/articole/2004/aparitii-editoriale-12.html
• Marian Rădulescu, Liternet, dec. 2009, Sister act - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski; http://cinetipar.blogspot.com/2009/12/de-vorba-cu-marina-tarkovskaia-2004.html

• De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski

Marian Sorin Rădulescu       23.11.2012 

titlu: De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski
autor: Elena Dulgheru
editura: Arca Învierii, 2004
număr de pagini: 96
Cartea Elenei este al doilea volum apărut în limba română despre celebrul regizor (după Andrei Tarkovski – Filmul ca rugăciune, al aceleiaşi autoare).
Sinopsis: Pe lângă interviul cu Marina Tarkovskaia, volumul mai cuprinde cinci povestiri din cartea acesteia, Cioburile oglinzii, în care „fenomenul Tarkovski” este urmărit pe parcursul a câtorva generaţii, poeziile lui Arseni Tarkovski din filmele fiului său (Oglinda, Călăuza, Nostalgia), articolul „Andrei, Cel Întâi-Chemat al artei a şaptea”, un tabel cronologic al vieţii şi o filmografie Andrei Tarkovski.

La peste 25 de ani de la moartea sa (în 1986), „mitul Tarkovski” e încă viu. Sora regizorului este acum un PR autorizat al acestui regizor nepereche. A călătorit în toată lumea cu filmele sale, a scris cărţi, a dat interviuri.
Îşi aminteşte – între altele – de mini-stagiunile dedicate lui Tarkovski în Germania (când entuziasmul receptării a topit proverbiala răceală a nemţilor) şi din Chile (unde organizatorii au pregătit o pancartă pe care au scris: TARKOVSKI TRĂIEŞTE!). A apărut însă şi o „ofensiva anti-Tarkovski” a criticilor de film din Rusia şi nu numai:
„Această tendinţă a culturii noastre, a literaturii, din muzica uşoară, din televiziune, din mass media, toată această avalanşă de vulgaritate şi de cinism prăbuşită peste noi nu poate să nu se răsfrângă şi asupra culturii majore, asupra filmului şi, în particular, asupra atitudinii faţă de Tarkovski”, comentează Marina Tarkovskaia.
„Oamenii de asfalt”, mai spune ea, „nu se pot apropia de un ideal spiritual, ca acela  al lui Andrei”.
Poate avea Tarkovski urmaşi spirituali în cinema? – îşi întreabă Elena Dulgheru  interlocutoarea. Modul de supravieţuire în lumea filmului – explică sora cineastului – este exacerbat mercantil:
„Timpurile de acum din Rusia şi din întreaga lume sunt dominate de bani, numai de bani.” Prin urmare, Tarkovski nu mai are urmaşi: „A fost Kaidanovski, care din nefericire a murit foarte devreme.” Ar mai fi, în cinematograful contemporan, Alexander Sokurov, însă „şi el îşi are calea lui proprie”.
Capitolul „Andrei Tarkovski – Cel Întăi Chemat al artei a şaptea” trece în revistă cugetările şi convingerile regizorului despre enorma responsabilitate a artistului şi „arta păcătoasă” – un „gând sacrileg” determinat de criza culturală a ultimului veac. Ultimul sfert de veac XX îi permite artistului să se poate dispensa de orice reper spiritual, să-şi privească talentul ca pe o proprietate a sa, să considere că talentul nu îl obligă la nimic.
De unde şi lipsa de spiritualitate din arta contemporană: „Arta – afirmă Tarkovski în celebrul său Cuvânt despre Apocalipsă, rostit de cineast cu doi ani înainte de a muri, în biserica londoneză St. James – se transformă fie într-o căutare formală, fie într-un produs comercial, iar cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii.”

Sursa: http://hyperliteratura.ro/de-vorba-cu-marina-tarkovskaia-sora-regizorului-andrei-tarkovski/

Citări:
http://radudumbrava.wordpress.com/2007/10/05/cazul-andrei-zvyagintsev-o-noua-aparitie-autentica-in-cinematografia-rusa/